Coarticulația înseamnă începutul articulării unui sunet înainte ca articularea celui anterior să fi luat sfârșit. Altfel spus, articularea sunetelor succesive se face concomitent, astfel încât vorbirea apare ca un flux sonor continuu.

Datorită existenței fenomenului de coarticulație, sunetele se adaptează la mediul fonetic în care apar. Prin urmare, există anumite variații ale aceluiași sunet în funcție de contextul în care este articulat. Bunăoară, sunetul [e] într-o rostire după sunetul [m], precum în [merg], este diferit de sunetul [e] care apare după [i], ca în [miere].

Coarticulația este unul din motivele existenței unui număr foarte mare de nuanțe fonetice, care nu permit din punct de vedere teoretic tranșarea diferențelor între două sunete distincte. În realitatea vorbirii, între două sunete distincte există o serie de nuanțe intermediare posibile, care fac trecerea de la un sunet la altul. Spre exemplu, între [e] și [i], ambele vocale anterioare, există o serie de nuanțe intermediare, unele mai apropiate de [e], iar altele mai apropiate de [i]. Acest fapt ne permite sa spunem că, din punct de vedere fonetic, un [e] poate fi considerat un [i] foarte deschis sau un [i] poate fi considerat ca un [e] foarte închis.

Close Menu