Alternanțe fonetice

Alternanțele fonetice, o particularitate a limbii române, reprezintă modificarea regulată a unor foneme în radicalul cuvântului sau în tema cuvântului (terminația de după radical). Aceste modificări au loc în procesul flexiunii nominale, verbale sau în timpul derivării.

• carte / cărți (alternanța în radical între a și ă)

Alternanțele fonetice au apărut de-a lungul evoluție istorice a limbii române, influențate fiind de sunetele învecinate sau de accent.

În funcție de natura sunetelor implicate în procesul de realizare, alternanțele fonetice se împart în:

Alternanțe fonetice vocalice

Alternanțele vocalice implică vocale și pot avea loc între:

• vocale: mare / mări (a ∼ ă); masă / mese (a ∼ e); văr / veri (ă ∼ e)
• o vocală și Ø: usuc / uscăm(u ∼ Ø)
• o vocală și un diftong: merge / meargă (e ∼ ea); port / poartă (o ∼ oa); mână / mâini (â ∼ âi)
• între diftongi: piatră / pietre (ia ∼ ie)

Alternanțe fonetice consonantice

Alternanțele consonantice implică consoane și pot avea loc între:

• consoane: frate / frați (t ∼ ț); urc / urci (c ∼ č); fragă / fragi (g ∼ ğ); urs / urși (s ∼ ș); cad / cazi (d ∼ z); tăiat / tăiați (t ∼ ț)
• o consoană și Ø: rămân / rămâi (n ∼ Ø)
• grupuri de consoane: cunosc / cunoști ( sc ∼ șt); citesc / citești (sc ∼ șt); pușcă / puști (șc ∼ șt); acest / acești (st ∼ șt)

Alternanțe fonetice mixte

Alternanțele mixte implică atât vocale cât și consoane:

• stradă / străzi (ad ∼ ăzi), cunosc / cunoaște (sc ∼ aște), vale / văi(l ∼ ă)

În prezent, limba română tinde să nu mai producă alternanțe fonetice, după cum se poate observa și din exemplele de mai jos.