Fonemul este unitatea sonoră care nu poate fi analizată în unități mai mici și succesive, care ajută la diferențierea unui cuvânt de altul. Din perspectiva sunetului, fonemul reprezintă o clasă de sunete.
Disciplina care se ocupă cu stabilirea fonemelor unei limbi se numește fonologie, o ramură a foneticii.
Trebuie să menționăm încă de la început că fonemul este un concept abstract, prin care este explicat modul în care funcționează sunetele în cadrul unei limbi. El nu poate fi definit cu ajutorul observației directe. Fonemele sunt clase (grupe) de sunete cu caracteristici comune și sunt proprii unei anumite limbi. Aceste clase de sunete există în limbă înainte să le inventariem noi, de fapt, ele au fost decantate în timp, prin experiență lingvistică.
Fiind un concept abstract, definirea fonemului nu se poate face altfel decât printr-o serie de raționamente deductive, noțiuni ajutătoare și operații. Le prezentăm în cele ce urmează.
Semn lingvistic – expresie și conținut
Semnul lingvistic este format din două părți componente: expresia și conținutul. Expresia este formată dintr-o materie sonoră, care la rândul ei este formată din sunete. Expresiei i se asociază conținutul care urmează a fi comunicat. Altfel spus, conținutul reprezintă semnificatul (ce este comunicat), iar expresia, prin sunete, reprezintă semnificantul (forma prin care este comunicat conținutul), iar împreună formează semnul lingvistic.
Spre exemplu, tranșa sonoră casă înseamnă expresia/semnificantul, la care i se adaugă înțelesul de „casă” (nu de ființă, acțiune sau alt lucru), care înseamnă conținutul/semnificatul, iar împreună formează semnul lingvistic casă.
O infinitate de sunete
Sunetele din punct de vedere fizic reprezintă mișcări vibratorii ale aerului, produse de aparatul fonoarticulator și care exercită anumite acțiuni vibratorii asupra urechii umane. Fonetica experimentală a dovedit ca vorbitori diferiți produc o serie de vibrații acustice comune, dar și vibrații sonore diferite. Cercetările experimentale au mai scos în evidență că, dintr-o serie de motive subiective sau obiective, vorbitorii emit vibrații acustice diferite chiar și pentru același sunet.
Spre exemplu, sunetul e din cuvântul pentru este pronunțat diferit din punct de vedere acustic de doi sau mai mulți vorbitori (chiar dacă nu putem exclude și varianta în care sunetul ar putea fi pronunțat identic). În cuvântul pere, și atunci când vorbitorul este același, primul e este pronunțat diferit de al doilea e. În cuvintele, lună și luncă, cei doi n sunt pronunțați diferit. Cu toate acestea, vorbitorii limbii române nu vor avea nicio problemă în a identifica e din pentru, cei doi e din pere sau cei doi n din lună, respectiv luncă.
Din exemplele de mai sus, putem conchide că sunetele, pe care ne-am obișnuit să le considerăm identice, se realizează printr-o serie de nuanțe sonore, care în fapt, din punct de vedere fizic, reprezintă sunete distincte. Dacă vom lua în considerare toate nuanțele sonare prin care vorbitorii se exprimă vom ajunge la concluzia că sunetele limbii se realizează printr-o infinitate de nuanțe, sunete concrete și particulare.
Sunete echivalente și nonechivalente funcțional
Această realitate fizică (observabilă și măsurabilă) nu e în măsură să împiedice procesul de comunicare. Bunăoară, indiferent de nuanțele pe care le primește sunetul e (pronunțat mai închis, mai deschis, mai lung sau mai scurt) din pentru, acestea îndeplinesc același rol funcțional, fiind echivalente. Sunetele echivalente constituie variantele aceleiași unități funcționale. (variantele fonemului, vezi mai jos)
Sunetele, raportate la planul conținutului / semnificatului, au fost considerate echivalente atunci când nu servesc la diferențierea a două cuvinte, adică nu transmit semnificații distincte. Sunetele nu sunt echivalente atunci când cel puțin o dată transmit semnificații distincte.
Spre exemplu, pronunțarea unui e mai deschis (ę), cu unul mai închis (ẹ) nu introduce semnificații distincte în cazul cuvântului pentru. Putem spune că proprietățile fizice (acustice) prin care cei doi e diferă nu prezintă importanță în comunicare, deci din punct de vedere funcțional cei 2 e sunt echivalenți (identici). În schimb, înlocuirea sunetului e din cuvântul peri cu sunetul o transmite o semnificație diferită, pori. În acest caz, diferența fizică (acustică) dintre e și o prezintă importanță în comunicare, deoarece formează semnificații distincte. Deci, funcțional, e și o sunt sunete nonechivalente (nonidentice).
Trăsături distinctive și nedistinctive
Din exemplul anterior înțelegem că atunci când sunetele sunt echivalente funcțional, diferențele fizice (acustice) nu prezintă importanță în comunicare. Proprietățile fizice care le disting au fost numite nerelevante sau trăsături nedistinctive. Atunci când sunetele sunt nonechivalente funcțional, diferențele fizice (acustice) prezintă importanță în comunicare, deci sunt relevante, au fost numite trăsături distinctive.
Fonemul ‒ clasă de sunete echivalente
Pe baza observațiilor enumerate mai sus putem spune că:
- două sau mai multe sunete diferite prin trăsături nedistinctive, dar echivalente funcțional reprezintă același fonem (e, ę, ẹ)
- două sau mai multe sunete diferite prin trăsături distinctive, dar nonechivalente funcțional reprezintă foneme diferite. (e, o)
Proba comutării
Următoare chestiune în privința fonemelor o reprezintă existența unui algoritm pe baza căruia stabilim dacă două foneme sunt diferite. Algoritmul a fost numit proba comutării și apelează la două noțiuni pe care le vom detalia mai jos: corelație și raport de comutare între sunete.
Corelație și raport de comutare
Așa cum spuneam la început, pentru ca o comunicare lingvistică să fie semn lingvistic, trebuie să existe o asociere între semnificant și semnificat, între planul expresiei și planul conținutului. Între expresie și conținut există un raport de interdependență, astfel încât o organizare din planul conținutului îi corespunde o organizare în planul expresiei.
Pentru a trece la următorul pas, trebuie să înțelegem tipurile de raporturi care pot exista într-un sistem lingvistic: de relație și de corelație.
Raportul de relație înseamnă raportul de coexistență în spațiu sau timp a doi termeni. Spre exemplu, în silaba ta, consoana t poate coexista cu vocala a, deci se află în relație cu vocala a.
Raportul de corelație este un raport de disjuncție logică și apare între 2 termeni care se exclud reciproc, de fapt un raport în care 2 termeni pot contracta alternativ aceeași relație. Spre exemplu, între t și s există un raport de corelație, pentru că ambele pot preceda alternativ vocala a, dar nu în același timp, și să formeze două monosilabe ta și sa.
Întorcându-ne la planurile expresiei și al conținutului și aplicând raportul de corelație, putem afirma că atunci când unei corelații din planul expresiei îi corespunde o corelație în planul conținutului, cele două unități corelative din planul expresiei se află în raport de comutare. Spre exemplu, sunetele diferite e, ę, ẹ din pronunțarea cuvântului pentru sunt în corelație în planul expresiei, deoarece pot ocupa, alternativ, aceeași poziție și pot contracta aceeași relație (pentru, pęntru, pẹntru). Corelației din planul expresiei nu-i corespunde însă o corelație în planul conținutului, deoarece înlocuirea lui e, cu ę sau ẹ nu-i corespunde o modificare în planul conținutului (din punct de vedere al conținutului avem un singur înțeles pentru). Prin urmare, între e, ę și ẹ nu există un raport de comutare. Pe de altă parte, între sunetele e și o din pronunțarea cuvintelor peri și pori există o corelație în planul expresiei, căreia îi corespunde o corelației în planul conținutului, deci e și o se află în raport de comutare.
Rezumând putem spune că:
- două sunete care se află într-un raport de comutare disting două semne lingvistice (peri, pori), iar structural sunt diferite și funcțional nu sunt identice (e,o)
- două sunete care nu se află în raport de comutare nu disting două semne lingvistice (pentru), sunt structural echivalente și funcțional sunt identice (e).
Fonemul ‒ clasă de sunete care nu comută
Sunetele care nu se află într-un raport de comutare se numesc variantele aceluiași fonem. Sunetele care se află în raport de comutare constituie variante ale unor foneme diferite. Altfel spus, fonemul reprezintă două sau mai multe sunete distincte (clasa de sunete) care se comportă identic în calitate de constituenți ai semnelor dintr-o limbă dată.
Raportat la sunete, fonemele sunt considerate invariante sau sunete-tip.
Clase de sunete echivalente și neechivalente
Variantele unui fonem au fost numite alofone. Alofonele, spre deosebire de foneme, au existență concretă și nu contractează raportul de comutare. În fapt, alofonele constituie clasa de sunete echivalente, stabilite prin identitatea lor funcțională. Spre exemplu, nuanțele sunetului e rostit cu diferite grade de deschidere, palatizare, rotunjire (determinate de coarticulație, particularități individuale de rostire sau de context) formează alofonele, iar e reprezintă un fonem.
Clasele de sunete neechivalente reprezintă inventarul unităților fonematice sau totalitatea fonemelor unei limbi.