Alofonele (sau variante poziționale) sunt sunete cu existență concretă, articulate diferit, care nu contractează un raport de comutare și care reprezintă variantele aceluiași fonem.

Conform definiției de mai sus, se poate spune că în nicio situație două sau mai multe sunete alofone, înlocuite între ele în același cuvânt, nu vor schimba sensul cuvântului respectiv.

Poate cel mai la îndemână exemplu de alofone în limba română sunt sunetele r, pronunțat normal, și r, pronunțat graseiat (întâlnit la persoanele “rârâite”). În orice context am pune cele două sunete articulate diferite, deci distincte din punct de vedere acustic, ele nu vor forma cuvinte diferite. Bunăoară, rață va avea același înțeles indiferent de r-ul pronunțat normal sau graseiat, la fel și roată, cretă, rapid, acru, crin etc. Prin urmare, despre cele două sunete r putem spune că reprezintă variantele aceluiași fonem, adică alofone.

Trebuie menționat că alofonele, ca și fonemele, sunt relaționate de o anumită limbă. Astfel, sunete considerate alofone într-o limbă pot fi foneme diferite în altă limbă. Spre exemplu, în limba română, într-un cuvânt precum incredibil , indiferent de cum vom pronunța primul i, mai scurt sau mai lung (ca atunci când exprimăm uimire), sensul cuvântului va fi același. Prin urmare, pentru limba română cele două sunete i sunt alofone. În schimb, în limba engleză, i-ul pronunțat lung din cuvântul heat [hi:t], înlocuit cu un i scurt va forma un alt cuvânt, hit [hɪt]. Prin urmare, pentru un vorbitor de limba engleză cei doi i reprezinta foneme diferite.

Close Menu