Intonația este o unitate suprasegmentală extensivă care constă în schimbarea înălțimii tonului pe parcursul unui enunț.

Spre deosebire de accent, care marchează o silabă dintr-un cuvânt, intonația marchează mai multe silabe (secvență de enunturi ‒ cuvinte sau un grup de cuvinte), de aici și caracterul extensiv al acestei unități.

Prin marcarea cuvintelor sau a grupurilor de cuvinte, intonația realizează contururi intonaționale. Acestea se bazează pe intonație, adică pe schimbarea înălțimii tonului asociată cu schimbarea intensității vocii, dar înglobează și o serie de alte componente corelate, precum: melodie, tempo, durată, pauză, timbru. Datorită acestui amestec de influențe, contururile intonaționale apar ca niște realități complexe, proprii variantei orale a exprimării. Scrisul reușește să le redea doar parțial, cu ajutorul semnelor de punctuație.

Spre exemplu, un enunț de forma Maria ia notă mare, prin intonații diferite, poate primi mai multe semnificații. Enunțul poate fi rostit cu intonație exclamativă printr-o mulțime de nuanțe apelând la tempou, durată, pauză, melodie și timbru. Comunicarea ce rezultă poate fi variată: încântare, surprindere, dezacord, mirare, reproș etc. Cu toate acestea, în scris, enunțul este marcat doar prin semnul exclamării. (Maria ia notă mare!)

Tipuri de intonații

În limba română standard (literară) sunt percepute 3 tonuri (registre muzicale): inițial (neutru), de tensiune (înalt), de destindere (jos). Succesiunea acestor tonuri în secvențele finale sau non-finale ale enunțului poate forma 4 tipuri de contururi intonaționale: uniform, ascendent, descendent, combinat (ascendent ‒ descendent).

Intonația uniformă (neutrală) este întâlnită cel mai frecvent în propozițiile enunțiative, când sunt comunicate informații fără o implicare afectivă. (Mihai este elev.)

Intonația cu contur ascendent este specifică propozițiilor interogative totale (propoziții la care se răspunde prin “da” sau “nu”). În acestă situație cuvântul cheie al întrebării se află spre finalul enunțului și se rostește pe un ton mai ridicat. (Mihai este elev?)

Intonația cu contur descendent este caracteristică propozițiilor imperative, în care tonul ridicat de la început și cel grav de la final sugerează ordinul. (Mihai, mergi la școală!)

Succesiunea intonație ascendentă ‒ intonație descendentă (sau invers) este întâlnită în enunțuri ca cele de mai sus, dar în care apar enumerări. (Am pierdut tot: ghiozdan, penar, cărți.)

Close Menu