Ortografia, un ansamblu de norme care reglementează scrierea corectă, și ortoepia, un ansamblu de reguli care stabilesc pronunțarea corectă, sunt componentele definitorii ale unei limbi literare.
Relația dintre vorbire și scriere
Chiar dacă astăzi corelația dintre vorbire și scriere ne apare ca fiind ceva cât se poate de firesc, pentru o bună bucată de timp, vorbirea a fost forma unică de manifestare a limbii. La o distanță apreciabilă de timp după constituirea limbii a apărut și scrisul, astfel încât putem spune că vorbirea precedă și fundamentează scrisul. Odată cu trecerea timpului, scrisul a primit un rol cultural tot mai important, ajungând chiar în situația de a determina, uneori, vorbirea. Prin urmare, cele două aspecte ale limbii sunt interconectate, motiv pentru care ele trebuie prezentate împreună. Cu toate acestea, aspectele ortoepice, care țin de normele de pronunțare, sunt mult mai puțin studiate decât cele ortografice, care țin de scriere.
Ambele tipuri de norme au caracter convențional și sunt supuse unor modificări în timp. Cele ortoepice se produc în permanență, dar cu pași mici încât nu sunt sesizate de nespecialiști. Cele ortografice se fac la perioade mai mari de timp cu acordul specialiștilor și urmăresc să pună în acord scrierea cu pronunțarea. Aceste modificări sunt ușor de observat, deoarece produc tulburări în scrierea vorbitorilor limbii. Ultima reformă ortografică a limbii române literare a fost adoptată în 1954, iar în 1965 și 1993 au fost aduse mici modificări ale unor detalii.
Fonem ‒ literă ‒ alfabet
Esențială pentru înțelegerea ortoepiei și a ortografiei limbii române este corespondența fonem ‒ literă. Conform acesteia, scrierea alfabetică nu consemnează sunete individuale (variante în fonologie), ci sunete-tip sau foneme (invariante). Ca regulă generală, în limba română unui fonem îi corespunde o literă. Totalitatea literelor care notează fonemele limbii române formează alfabetul limbii române.
Principiile ortografiei limbii române
Principiul fundamental al ortografiei limbii române, conform căruia scrierea reproduce pronunțarea pune într-o corelație evidentă ortografia cu ortoepia. De-a lungul evoluției ortografiei limbii române a fost urmărit dezideratul ca aceasta să se apropie cât mai mult de rostire. Din această cauză s-a și afirmat că ortografia limbii române este fonetică. Cu toate că principiul fonetic (fonologic) rămâne fundamental, normele ortografiei românești țin cont și de alte principii, precum: etimologic (tradițional-istoric), morfologic, sintactic, silabic, simbolic.
Norme ortografice și ortoepice
Pe baza principiilor enumerate anterior au fost întocmite și impuse prin decizii academice o serie de norme ortografice și ortoepice. Acestea urmăresc să asigure o exprimare unitară, stabilă, funcțională și cultivată în rândul vorbitorilor limbii române.
Semne ortografice
Semnele ortografice sunt semnele cu ajutorul cărora se notează punerea în practică a unor normele ortografice. În limba română, următoarele semne îndeplinesc funcția de semn ortografic: apostroful, cratima, punctul, bara, linia de pauză.