Aparatul fonoarticulator, prin intrarea în vibrație și prin modificarea caracteristicilor curentului de aer expirat, este responsabil de producerea sunetelor articulate. Sunetele articulate apar prin mișcarea componentele aparatului fonoarticulator, aflate sub coordonarea creierului.
Aparatul fonoarticulator este format din plămâni, laringe, glotă, epiglotă, faringe, cavitatea bucală și fosele nazale.
- plămâni ‒ reprezintă organul care inițiază fonațiunea prin pomparea curentului de aer
- laringe ‒ conține patru coarde vocale (două superioare și două inferioare), care constituie sursa și primul modulator al sunetului
- glotă ‒ un orificiu al laringelui cuprins între coardele vocale
- epiglotă ‒ o membrană așezată în partea superioară a laringelui, pe care-l închide prin astuparea glotei în momentul înghițirii
- faringe ‒ un canal membranos și musculos aflat între cavitatea bucală și esofag, care are rolul unui rezonator
- cavități supralaringiene ‒ formate din cavitatea bucală și fosele nazale; acestea amplifică și modulează sunetul
- organe articulatorii propriu-zise ‒ formate din limbă, palatul moale (vălul palatin), palatul dur (cerul gurii), zona alveolară, dinții, maxilarul inferior, buzele; acestea reprezintă obstacole care individualizează articularea sunetului
Toate aceste elemente ale aparatului fonoarticulator se numesc organe articulatorii, iar traseul urmat de aer prin toate aceste elemente poartă numele de canal fonator sau traiect vocal. Totalitatea mișcărilor efectuate de organele articulatorii se numește articulare.
După modul în care intervin în articularea sunetelor, organele articulatorii se împart în active și pasive. Cele active execută anumite mișcări pentru a produce sunete. Din această categorie fac parte: coardele vocale, uvula, limba, maxilarul inferior și buzele. Celelalte sunt pasive.
Descrierea modului în care funcționează organele articulatorii
Plămânii reprezintă sursa de aer fonator, iar prin expirație este asigurat aerul necesar în procesul de fonație. Plămânii lucrează sub acțiunea mușchilor inspiratori și expiratori ai cavității toracice, precum și prin acțiunea diafragmei. Aceasta din urmă permite mărirea volumului de aer al plămânilor, prin coborâre ei, sau micșorarea volumului de aer al plămânilor, prin urcarea ei. Mărirea volumului toracelui atrage după sine scăderea presiunii aerului din interiorul plămânilor, iar pentru a o egaliza cu cea exterioară, aerul este inspirat prin gură, nas și apoi prin laringe spre plămâni. Micșorarea capacității toracice implică o creștere a presiunii din plămâni, urmată de eliminarea aerului în exces, prin expirație, pentru a egaliza presiunea exterioară. Cele două acțiuni, inspirație și expirație, reprezintă fazele respirației.
Revenind la parcursul aerului prin canalul fonator, după ce părăsește plămânii, aerul se ridică și se îndreaptă spre laringe. Pe parcurs, trece printr-un tub de legătură între plămâni și laringe, numit trahee. Aici, curentul de aer expirat se transformă în curent de aer fonator.
În laringe are loc o modificare a direcției aerului expirat și apar sunetele sonore. Ca structură, laringele este format din inele cartilaginoase, reunite prin mușchi: cartilajul tiroid, cartilajul cricoid, cartilajul aritenoid și cartilaje corniculate. Între inelul tiroid și cel aritenoid se află coardele vocale, formate din cuta mucoasei, o lamă elastică și un mușchi. Coardele vocale sunt în număr de patru și sunt dispuse în perechi: cele superioare și cele inferioare. Coardele vocale superioare formează la articularea sunetelor o deschizătură triunghiulară numită glotă. Coardele vocale inferioare, atunci când vibrează, formează vocea, transmisă în exterior prin aerul expirat. La fonațiune pot participa numai coardele inferioare, puse în mișcare de vibrația aritenoidului, și care vibrează sub comanda sistemului nervos central.
La capătul superior, laringele prezintă un capac prin care este blocat accesul în laringe în procesul de deglutiție, numit epiglotă. După ce depășește și acest punct, aerul fonator expirat se îndreaptă spre faringe.
În faringe aerul este expirat spre cavitatea bucală, unde produce sunetele orale sau spre cavitatea bucală și nazală, pentru a produce sunetele nazale și nazalizate. Distribuirea aerului spre una din cele două căi se face cu ajutorul vălului palatului și prin prelungirea acestuia: uvula și lueta. Din laringe, vocea se îndreaptă spre cavitatea bucală și cea nazală.
Cavitatea bucală, ca rezonator, este punctul în care aerul fonator și implicit sunetele primesc trăsături specifice. Prin intermediul mușchilor, cavitatea bucală poate fi micșorată, închisă sau deschisă afectând astfel sunetele emise.
Cavitatea bucală este formată din mai multe elemente, toate intervenind în procesul de fonațiune: maxilarul superior, maxilarul inferior, mușchiul lingual (limba) și buzele.
Maxilarul superior prezintă bolta palatului, care la rândul ei e împărțită în trei: bolta anterioară (prezintă și alveolele în care se află dinții), bolta mediana sau palatală (formată din 3 părți: prepalatală, mediopalatală, postpalatală) și bolta posterioară sau velară. Cea anterioară împreună cu cea mediană formează palatul tare, iar cea posterioară palatul moale sau vălul palatului.
Limba prin mușchiul lingual (în fapt mușchiul este format din 27 de mușchi diferiți ca formă și mărime) este elementul care intervine în producerea celor mai multe sunete. Din perspectiva mobilității, limba este împărțită în trei părți: vârful (apex), mijlocul (partea dorsală) și rădăcina (partea posterioară).
Cavitatea nazală joacă rolul de rezonator și amplificator, dar care nu suferă nicio schimbare la trecerea fluxului fonic. Fluxul fonic nazal sau nazalizat este sonor, iar fosele nazale reprezintă culoarul prin care acest flux trece, atunci când vălul palatului este îndepărtat de peretele faringelui.
Buzele (sau labiile) reprezintă capătul canalului fonator, principalul loc de ocluziune și de îngustare a rezonatorului bucal. Ele sunt totodată și ultimul rezonator în care fluxul fonic este rotunjit (labializare).