Sunetul este cea mai mică unitate a limbii. Din punct de vedere fizic, este cea mai mică emisiune sonoră articulată, altfel spus, cel mai scurt produs al vocii omenești. Știința care se ocupă de studierea sunetelor se numește fonetică.
Cum sunt produse și receptate sunetele
Sunetele sunt produse prin interacțiunea dintre aerul expirat și aparatul fonator, adică porțiunea dintre plămâni și gură. În această porțiune se formează vocea, iar aerul plecat din plămâni, la ieșirea din aparatul fonator, se poate lovi de diverse obstacole, precum: limbă, dinți, buze. Sunetele articulate produse de aparatul fonator sunt receptate de aparatul auditiv (de ureche) și sunt trimise către creier.
Sunetele rostite fără ca aerul să întâlnească un obstacol la ieșirea din aparatul fonator au fost numite vocale, iar cele care întâlnesc la ieșirea din aparatul fonator anumite obstacole au fost numite consoane.
În limba română, vocalele sunt în număr de 7 – a, ă, â(î), e, i, o, u – și pot forma singure silabă. Consoanele sunt în număr de 22 – b, c, d, f, g, h, j, l, m, n, p, r, s, ș, t, ț, v, z, č, ğ, k’, g’ – și nu pot forma singure silabă. O parte dintre vocale, mai exact 4 la număr, o̯, i̯, ḙ, ṷ, formează o categorie aparte de sunete, numită semivocale. Semivocalele, deși seamănă cu vocalele, nu pot alcătui singure silabă și pot fi rostite doar împreună cu o vocală.
Sunet și fonem
Chiar dacă în gimnaziu se vorbește doar despre sunete (probabil din rațiuni didactice), în fonetică se face o distincție între sunetul concret (rostit și auzit) și sunetul-tip, inexistent în vorbirea particulară a fiecăruia. Sunetul-tip este numit fonem și reprezintă o clasă de sunete concrete variate care îndeplinesc un rol identic în vorbire.
Spre exemplu, sunetul r realizat prin vibrarea limbii și sunetul r realizat prin vibrarea omușorului din cavitatea bucală reprezintă două sunete diferite în pronunțare și receptare (primul este un r normal, iar al doilea un r graseiat, precum cel din franceză). Cu toate acestea, ele sunt varietăți ale aceluiași sunet-tip românesc, fonemul r, deoarece niciodată cele două sunete r nu vor forma înțelesuri diferite în cuvintele în care apar. (se pot încerca ambele tipuri de pronunțare în cuvântul cretă; de fiecare dată înțelesul va fi identic, cretă)
Vocalele și consoanele enumerate mai sus reprezintă, de fapt, toate fonemele limbii române.
Nu vom insista aici mai mult pe dezvoltarea conceptului de fonem (este dezvoltat separat, vezi fonemul), oricum studiul școlar al foneticii nu e interesat de subiect. Dar fără a introduce noțiunea de fonem, nu putem înțelege spre exemplu de ce în limba română există 7 vocale și 22 de consoane, iar în limba engleză există 12 vocale și 24 consoane.
Trebuie să menționăm de asemenea că în manualele școlare, noțiunile de sunet și fonetică sunt folosite cu sensul de fonem, respectiv fonologie.
Sunetul, într-o accepțiune largă, reprezintă o vibrație a particulelor unui mediu capabil să producă o senzație auditivă. În sens restrâns, sunetul articulat sau vorbit reprezintă un element al vorbirii rezultat din modificarea curentului de aer expirat.
Sunetul, entitate fizică
Cele două definiții de mai sus urmăresc să descrie sunetul ca o entitate fizică (sonoră), rezultat al fiziologiei și caracterizat de acustică. De studierea sunetului din această perspectivă se ocupă fonetica.
Producerea sunetelor
Sunetele articulate apar prin intrarea în vibrație și prin modificarea caracteristicilor curentului de aer expirat. Producerea sunetelor este rezultatul interacțiunii dintre componentele aparatului fonoarticulator (plămânii, traheea, laringele, coardele vocale, glota, epiglota, faringele, maxilarele, gura, buzele, dinții, limba, fosele nazale). Toate acestea se află sub coordonarea creierului.
Procesul prin care aparatul fonoarticulator produce sunete se numește articulare. Tubul acustic neuniform cuprins între laringe și cavitățile bucală sau nazale poartă numele de traiect vocal. Practic, pe acest traiect, energia musculară a organelor articulatorii se transformă în energie acustică, care poate fi modificată prin rezonatoarele și prin obstacolele pe care le întâlnește. Curentul de aer fonator și modularea prin intermediul rezonatorilor din traiectul vocal formează o undă sonoră caracterizată prin amplitudine, frecvență și spectru.
Prin urmare, sunetele sunt rezultatul interacțiunii coloanei de aer cu obstacolele și rezonatoarele întâlnite.
Receptarea sunetelor
Sunetele produse de aparatul fonoarticulator sunt percepute de aparatul auditiv (generic spus, urechea ascultătorului), care le transformă într-un mesaj nervos, decodificat de creierul ascultătorului. Sunetele percepute sunt caracterizate prin forță (tărie), înălțime, timbru și calitate.
Proprietățile sunetului
Prin proprietățile sunetului se înțelege calitățile undei sonore rezultate din prelucrarea (producere, amplificare și modulare) ei în aparatul fonator. Acestea sunt: înălțimea, intensitatea, durata, timbrul.
Din punct de vedere acustic, sunetul este o undă sonoră și are un aspect regulat. El este reprezentat printr-o linie sinusoidală cu oscilații uniforme.
Clasificarea sunetelor
Din punct de vedere acustic, sunetele limbii române se împart în:
- tonuri sau sunete muzicale, produse prin participarea corzilor vocale, numite vocalele a, e, i, ă, â(î), o, u
- zgomote, produse fără participarea corzilor vocale, atunci când coloana de aer fonator întâlnește un obstacol, numite consoane surde p, t, k’, c, f, s, ș, h, ț, č)
- tonuri însoțite de zgomote, tonurile fiind produse cu participarea corzilor vocale, iar zgomotele ca urmare a frecării de mușchiul lingual și bolta palatină au fost numite semivocale e, i, o, u; când zgomotele sunt nazale sau lichide avem de-a face cu consoanele sonante m, n, l, r
- zgomote însoțite de tonuri, apar atunci când la zgomotul produs de obstacol se adaugă și vibrația coardelor vocale și sunt numite consoane sonore b, d, g’, g, v, z, j, ğ
Din punct de vedere al producerii lor, în funcție de prezența sau absența unui obstacol în traiectul vocal, sunetele se împart în vocale, cu subclasa semivocalelor, și consoane. Vocalele sunt sunetele care ies libere prin canalul fonator, fără să întâlnească niciun obstacol. Consoanele sunt sunetele care întâlnesc diferite obstacole în canalul fonator.
Sunetul, entitate funcțională
Dacă privim sunetele care pot fi articulate ca unități distincte acustic, – rezultat al contextul fonetic diferit, al individului care le rostește și al situației în care sunt pronunțate, precum și în funcție de criteriile de caracterizare articulatorie (deschidere, localizare, sonoritate, înălțime, continuitate etc) -, vom constata că sunetele (cel puțin teoretic) sunt infinite. Altfel spus, fonetic, nu avem de a face cu un număr fix de vocale și consoane, ci cu o infinitate de realizări vocalice și consonantice. Funcționarea sunetelor ca unități perfect distincte ar fi condus la imposibilitatea psihică de a memora toate sunetele, iar limba ar fi fost un instrument inoperant.
Selectarea variantelor optime (un număr fix de vocale și consoane), pe care le-am investit cu relevanță lingvistică, a fost un proces de durată, care s-a făcut în procesul de constituire a limbii. Acestă realizare a fost posibilă datorită funcției lingvistice a sunetului (vezi fonemul) și implicării acestuia în mecanismul structurării și funcționării limbii. (vezi silaba, accentul și intonația)
De acestă perspectivă funcțională a sunetelor se ocupă o altă disciplină, o subramură a foneticii, numită fonologie.