Accentul reprezintă rostirea mai energică a unei silabe, față de rostirea mai puțin energică a silabelor învecinate. El poate deosebi înțelesul cuvintelor și este semnalizat printr-un apostrof (‘) adăugat deasupra vocalei silabei pronunțate mai intens.
Accentul poate să apară într-un cuvânt, formă gramaticală (corp fonetic lexico-gramatical) sau într-o propoziție (corp fonetic sintactic). Mai jos exemplificarea celor două situații:
- móbilă (substantiv) vs. mobílă (adjectiv) vs. mobilắ (formă verbală la timpul perfect)
- El și ea sunt prieteni. (și conjuncție neaacentuată) vs. El a întârziat, dar și ea a ajuns mai târziu. (și adverb de întărire accentuat)
Din exemplele anterioare se observă că accentul este liber, adică poate să cadă pe oricare dintre silabele cuvintelor.
- accent pe ultima silabă: cân-ta, co-vor, șco-lă-resc
- accent pe penultima silabă: cân-tă, co-voa-re, șco-lă-reas-că
- accent pe antepenultima silabă: cân-te-ce, re-pu-bli-că, ro-man-ti-că
- înainte de antepenultima silabă: ve-ve-ri-țe, ve-ve-ri-țe-le; doc-to-ri-ță, doc-to-ri-țe-le
Un alt aspect, care se observă în exemplele de mai sus, este că libertatea accentului permite diferențierea cuvintelor, a formelor gramaticale, chiar dacă acestea au un număr identic de silabe și de sunete-tip.
- veselă (adjectiv) vs. veselă (substantiv)
- cântă (verb formă de prezent) vs. cântă (verb formă de perfect)
De regulă, cuvintele au o singură silabă accentuată, dar există și situații particulare în care cuvintele prezintă două accente sau niciunul. Două accente, unul principal și unul secundar pot fi întâlnite în cuvintele polisilabice compuse, precum radiodifúziune (accentul principal cade pe u, iar cel secundar pe ra-). Cuvintele fără accent sunt monosilabice, precum formele pronumelor personale (îl, o, îi, le), care se și numesc forme neaccentuate.
Accentul este o unitate suprasegmentală intensivă care constă în pronunțarea mai intensă sau pe un ton mai înalt a unei silabe dintr-un enunț, prin creșterea intensității vocii sau schimbarea tonului.
Toate cuvintele au o silabă accentuată, iar aceasta reprezintă centrul ei de intensitate. Pierderea accentului înseamnă pierderea autonomiei cuvântului și înglobarea lui în alt cuvânt. (de aici > de-aici)
Limba română folosește accentul de intensitate (dinamic), ceea ce înseamnă pronunțarea mai energică a silabei accentuate și cu o ușoară ridicare a tonului.
În limba română, spre deosebire de alte limbi, nu se notează vocala accentuată, cu o singură excepție, în cazul cuvintelor omografe. (vezi mai jos)
Felurile accentului
După poziția ocupată în cuvinte, accentul poate fi fix sau liber. Cel fix are aceeași poziție în toate cuvintele unei limbi, iar cel liber are un loc variabil. În limba română accentul este liber și poate să cadă pe orice silabă.
Accentul situat pe ultima silabă se numește oxiton (ma-nu-ál); cel care cade pe penultima silabă se numește paroxiton (cár-te, mun-céș-te); cel care cade pe silaba anterioară penultimei se numește proparoxiton (a treia silabă: pá-să-re; a patra silabă: vé-ve-ri-ță; a cincea silabă dó-uă-spre-ze-ce).
Cercetările au scos la iveală că ordinea frecvenței accentului în cuvintele limbii române este oxiton, paroxiton, proparoxiton. Oxitonul este întâlnit în cuvinte care se termină în consoană, semivocală și vocală (te-le-vi-zór, mân-cáu, a-dor-mí). Paroxitonul este întâlnit mai ales în cuvinte care se termină în consoană și vocală (cár-te, sú-net).
În timpul flexiunii cuvintelor, accentul își poate păstra locul pe aceeași silabă sau își poate schimba locul. Când își păstrează locul este stabil (om ‒ omului ‒ oamenilor), iar când și-l schimbă este mobil (cântă ‒ cântắ).
Deci, în limba română accentul poate fi liber stabil sau liber mobil.
Accentul, funcție distinctivă
Așa cum am văzut mai sus, în situațiile în care este liber mobil, accentul este singurul care diferențiază două cuvinte identice (cântă ‒ cântắ). În aceste cazuri, el are rol fonologic și marchează modificarea în planul expresiei, care atrage după sine modificarea în planul conținutului. În aceste situații, spunem că accentul are funcție distinctivă.
Prin urmare, cuvintele cu forme gramaticale identice fonematic (formate din foneme) sunt diferențiate numai prin accent (cópii ‒ copii, móbilă ‒ mobilă, veselă ‒ vesélă, cumpără ‒ cumpărắ). Cuvintele care se scriu la fel, dar se pronunță diferit datorită accentului, se numesc omografe.
Omografele pot fi de două feluri: gramaticale, când se deosebesc din punct de vedere al conținutului gramatical (adúnă ‒ adunắ) sau lexicale, când se deosebesc din punct de vedere al semnificației (cópii ‒ copíi).
Deși în limba română accentul nu este marcat în scrierea cuvintelor, în cazul omografelor este permisă folosirea accentului ascuțit [´] pentru a marca diferența între acestea (cópii ‒ copíi, ácele ‒ acéle).