Sistemul semivocalic al limbii române este format din 4 semivocale (unități fonologice) ḙ, o̯, i̯ (notat și j), ṷ (notat și w), distinse între ele prin trăsături distinctive (apertură, localizare și labializare) și identificate printr-o operație fonologică numită segmentare.
Semivocalele
Semivocalele sunt articulate și percepute acustic apropiat de vocalele cu care se află în corespondență, dar se diferențiază funcțional de ele prin faptul că nu pot primi accent. Prin urmare, semivocalele nu pot îndeplini rolul de centru silabic. (rolul îi revine vocalelor)
O altă diferență între semivocale și vocale constă în distribuția lor diferită, în vecinătatea imediată a vocalelor, împreună cu care formează grupuri specifice: diftongi sau triftongi.
Dintre criteriile articulatorii identificate prin observație de fonetică (vezi vocala), fonologia le-a considerat relevante pentru sistemul semivocalic doar pe cele distinctive (apertura, localizarea și labializarea). În funcție de aceste trăsături distinctive (TD mai jos), cele 4 unități fonologice ale sistemului semivocalic, pot fi sistematizate astfel:
|
Vocale
T D
|
ḙ | i̯ | o̯ | ṷ |
| deschis/nondeschis | – | – | – | – |
| închis/nonînchis | – | + | – | + |
| anterior/nonanterior | + | + | – | – |
| central/noncentral | – | – | – | – |
| labial/nonlabial | – | – | + | + |